Turism Dambovicioara
Turism Dambovicioara

Poze

LOADING IMAGES
Legenda din Valea Muierii
Legenda din Valea Muierii -

Aici, pe Dealul Sasului, verdele ierbii ia culoare după soare și bătaia vântului, iar balsamul florilor, ridicat din sutele de căpițe de fân, coboară până pe ulițele satului. O cărare tainică duce la un pârâu cu apă rece și limpede. E Valea Muierii despre care, spun legendele, că te scapă de frică.
În satul acesta a trăit Crăița, fiica unui vrednic cioban, frumoasă ca o zi de primăvară, dar aprigă la mânie. De câte ori se adună, oamenii de pe aceste locuri, varsă un strop de vin în amintirea frumoasei cu părul ca noaptea care a slobozit sate întregi de sub sabia dușmană.
Povestea a început într-un sfârșit de vară. Toți ciobanii au aflat de cununia lui Ionuț – cel mai voinic între voinici – cu Crăița.
După obiceiul strămoșesc, lumea s-a adunat cu ploștile pline de vin și țuică să aștepte mirele. Crăița și-a legat de ploscă o floare de busuioc, iar în părul negru și-a prins o floare roșie de mușcată. Mirele, coborând ca un Făt Frumos din castelul munților, a sorbit din plosca fetei și amândoi au pornit, în urma cetei adusă de Ionuț, spre casa miresei.
S-au ales chemători pentru nuntă și cai frumoși, unul și unul. Crăița i-a dat lui Ionuț o cămașă înflorată, țesută din dor și vise, cusută cu arnici și albită în apa limpede a râului și apoi laolaltă cu rudele și prietenele ei, au început a frământa aluatul pentru plăcinte și covrigi. Ionuț și flăcaii lui au luat oile cele mai grase și le-au pus la frigare. Flăcările se înălțau răspândind miros de carne îmbălsămată cu fel și fel de mirodenii. Mesele le-au întins în poiana din mijlocul satului, iar Ionuț umplea cupele cu vin negru, adus tocmai de pe Valea Argeșului. Cobzarii cântau de le plesneau strunele, fetele și flăcăii jucau de se aprindea pământul sub tălpile lor.
Cum jucau așa, veseli, un flăcău zări întreg muntele aprins ca o flacără și i-a strigat mirelui. Ionuț însă îl liniști spunându-i că sunt flăcăii din Valea Urdii care vin la nuntă cu torțele aprinse. Crăița însă scrută mai bine dealul și-i spuse mândrului ei că acelea nu sunt torțe, ci este focul strajei. Nuntașii se speriară și începură să strige: „primejdie! primejdie!”
Un tropot de cal se auzi în apropiere și un străjer le aduse vestea cea rea cum că a intrat sabia în țară și voievodul a dat poruncă de luptă. Toți cei care pot ține securea și arcul în mână, să fie gata de luptă. Să ia cu ei caii cei mai iuți și să coboare în vale, iar muierile, copii, cei bătrâni și bolnavi să se ascundă în pădure. Lumea pleacă în grabă.
În poiană nu mai rămăsese decât Ionuț și Crăița. Ea stă încremenită ca o stană de piatră, numai lacrimile se rostogoleau sub pleoape pentru durerea ce-o sfâșia. Ionuț îi spusese să nu mai plângă pentru că lupta se va sfârși și se va întoarce curând.
Dar un gând rău puse stăpânire pe Crăița: dacă va muri și nu-l va mai vedea niciodată? Crescuseră alături de mici copii, apoi, când au crescut, inima-i bătea mai tare când îl vedea la poartă, iar acum, Ionuț o trimitea singură acasă.
Crăița se hotărî: „Voi merge cu tine!„ îi spuse. Ionuț se sperie la auzul vorbelor nepotrivite pentru o fată.
Satul a început să freamăte de vaietul copiilor sculați în grabă, de mugetul animalelor gonite spre păduri, de plânsetele femeilor care-și vedeau bărbații și flăcăii plecând la o luptă de unde numai o minune îi mai aducea înapoi.
Nu se iviră zorii deplin, că dușmanii – câtă frunză și iarbă – au năvălit în vale. Unul de-al nostru se bătea cu câte zece de-ai lor, iar sângele înroșise valea. Românii îi ademeneau în felurite capcane, dar tătarii parcă izvorau din pământ. Speriat de atâtea vieți irosite, voievodul a dat semnal de retragere.
Crăița văzuse totul de pe deal. Înfruntând moartea, a alergat spre marginea pădurii unde avea priponit calul. De burta murgului avea legat un paloș călit în sânge de urs, cu mâner de corn de zimbru și despre care lumea vorbea ca-i fermecat. Cu tolba plină de săgeți, ieși în luminiș. A trecut, cu lacrimi în ochi, pe lângă flăcăii veniți la nuntă, răpuși de săgețile dușmane, caii sătenilor fugeau speriați de leșuri, de zgomot și fără stăpân. Ochii-i scăpărând și inima înfrigurată îl căutau pe Ionuț al ei. Un tătar a văzut-o și chiuind s-a repezit spre ea s-o prindă vie. Crăița, atunci, s-a ridicat în scări și a slobozit o săgeată care i-a străpuns beregata tătarului. Apoi a scos paloșul din teacă și a zis calului: „Pe ei!”
Calul, strunit bine, s-a repezit drept în mijlocul dușmanilor. Aceștia, văzând o femeie cu părul negru despletit, au crezut că este o nălucă și au luat-o la fugă. Pe care-l ajungea, palosul fermecat al Crăiței îl lăsa fără cap. Așa, tăind în stânga și în dreapta, ajunse la Ionuț pe care tătarii-l prinseră cu arcanul. Crăița a tăiat funia arcanului, dar și capul tătarului care-l târa după el. Ionuț avea pieptul crestat de sabia dușmană, iar calul lui șchiopăta cu o săgeată înfiptă în picior. Tătarii nu i-au urmărit de teama nălucii cu păr lung și negru, despletit. Cetele romănilor au fugit în munți, iar tătarii și-au făcut tabără peste noapte, în satul lor. În mijlocul taberii au ridicat un cort de mătase pentru han, păzit de străji și luminat cu multe torțe. Hanul, bucuros că i-a pus pe fugă pe români, a pus să i se cânte din cobze și țimbale și a turnat pe gât căni întregi de vin, visând la frigările de berbeci pe care nu le avea. Urlete de spaimă și tropote de cai l-au trezit din somn. În jur, căpițele de fân luaseră foc și spre el părea să vină o nălucă cu părul despletit fluturându-l în goana calului. A strigat la străjeri, dar aceștia, ca și o bună parte din oaste, dormeau somnul de veci, iar cei care rămăseseră, o luaseră la sănătoasa salvându-și pielea. Hanul încercă să scape, dar Crăița a dat pinteni calului, s-a năpustit spre tătar și i-a retezat capul. Văzând tătarii și minunea asta, s-au speriat și mai tare și au fugit mâncând pământul. Auziseră ei că românii de prin părțile astea își trezesc și morții din morminte, scot apele din albia lor, mută și stâncile când vor, dar acum o văzură cu ochii lor. Dar pe deasupra, văzuseră și femeia nălucă cu păr negru despletit, călare pe un cal alb cu ținte negre.
Urgia a trecut, sătenii s-au întors la colibele lor, dar găsiră numai jarul fumegând. Și-au îngropat morții și au început a ridica colibe noi. Peste tot se vorbea de vitejia Crăiței. Satul s-a împodobit iarăși de nuntă, colacii și frigările se rumeneau în cuptoare, buțile de vin se rostogoleau din ascunzișuri, dar de data asta, însuși voievodul a ținut să le fie naș. Iar ca dar de nuntă, voievodul i-a făcut stăpâni peste tot ținutul ocrotit de paloșul fermecat al Crăiței.
De atunci, valea unde a luptat femeia cu păr negru, poartă numele de Valea Muierii.

    Momentan, nu exista recenzii.

Se adauga recenzia dvs...

A aparut o eroare la adaugarea recenziei. Va rugam sa reincercati!

Recenzie adaugata cu succes!